Cel mai bun orator din Atlantida

Într-o zi, tânărul Orichalcum decise să devină cu orice preţ cel mai bun orator din Atlantida.

Atlanţii erau vestiţi pentru frumuseţea, sănătatea şi curajul lor, dar mai ales pentru calităţile oratorice de care dădeau dovadă de fiecare dată când vorbeau în public.

Dar Orichalcum era.. altfel. Atunci când vorbea în faţa prietenilor lui, în cadrul unui simplu joc de agon, se înroşea şi începea să se bâlbâie. Nici nu voia să-şi imagineze cum s-ar fi simţit dacă ar fi vorbit în symposium, în faţa a zeci de oameni.

Sigur că putea să studieze oratoria în şcoala de retorică de 4 ani a marelui învăţat Elocvios, dar nu concepea să piardă atâta timp declamând nişte lucruri de care nu îi păsa.

Tânărul Orichalcum îşi dorea mai întâi de toate să câştige încredere în sine.

Aşa că se hotărî să meargă la cei mai buni oratori de pe insulă şi să-i întrebe care sunt cele mai importante lucruri pentru a deveni un maestru orator, în cel mai scurt timp.

 
Cel mai respectat dar şi temut orator era generalul Triremes. Respectat pentru discursurile lui cu care inspira oamenii să vină la luptă, şi temut pentru dibăcia cu care câştiga orice dezbatere publică.

Orichalcum ştia că o să-l găsească în port, sorbind ca de obicei apă cu miere dintr-un kothon spartan.

Tânărul se apropie cu teamă şi se înclină după obiceiul atlantean, apoi vorbi precipitat: „Respectabile Triremes, îmi iertaţi îndrăzneala, dar am o întrebare care mă răscoleşte: care e cel mai important sfat pe care mi l-aţi da să devin un orator desăvârşit?”

Generalul Triremes îl măsură din cap până-n picioare cu o expresie încruntată, apoi zâmbi uşor.

„Îmi place că ai curaj copile! În mod normal nici nu aş fi stat de vorbă cu tine, dar te apreciez pentru că îţi doreşti lucruri măreţe.

După ce am câştigat atâtea bătălii şi am vorbit în faţa a zeci de mii de oameni, pot să-ţi spun că cel mai important lucru este să nu te îndoieşti nicio clipă de forţa ta.

Dacă vreunul din soldaţii mei simţea că eu nu cred în ceea ce zic, această îndoială s-ar fi răspândit şi la restul, şi nu aş mai fi putut să-i conving să mă urmeze în luptă. Cum să crezi în victorie atunci când nu crede conducătorul?

Tânărul îi mulţumi cu o plecăciune adâncă şi se îndepărtă încet, mergând cu spatele.
 

În timp ce mergea spre următorul orator, Orichalcum gândea în sinea lui: „Tocmai am primit un sfat foarte bun, dar eu vreau să învăţ să vorbesc în public tocmai pentru că nu cred suficient de mult în forţele mele.. cum să mă prezint în faţa unui public dacă am atâtea îndoieli?”

În cele din urmă ajunse în locul care îi plăcea cel mai mult în Atlantida. De mic copil venea aici pentru a vedea acele animale enorme şi ciudate care cărau blocurile imense de minereu din vârful munţilor.

Faţa i se lumină imediat când văzu elefantul care mărşăluia maiestuos pe câmpie. Cocoţat pe gâtul lui, stătea Hanno, îmblânzitorul de elefanţi, cel mai prietenos om de pe insulă.



Când îl văzu pe Orichalcum, Hanno zâmbi larg şi opri elefantul trăgând de hăţurile masive din cânepă. Apoi coborî de pe animal cu o dibăcie ieşită din comun.

„Mă bucur că te văd Orichalcum! Ce te aduce la crescătorie? Vrei să călăreşti frumuseţea asta? Abia l-am îmblânzit, dar mai e un pic nărăvaş, ar trebui să te ţii bine!”

„Îţi mulţumesc mult Hanno, dar nu am timp de zăbovit. Am venit cu o întrebare ce mă răscoleşte de ceva timp, şi tu eşti unul din cei mai buni oratori. Eşti iubit de toţi atlanţii, pentru felul cald în care le vorbeşti şi pentru prietenia pe care le-o oferi.”

„Cuvintele tale mă flatează şi pentru asta îţi mulţumesc din suflet. Dar să nu-mi spui că vrei să te apuci de oratorie!” zâmbi Hanno.

„Ba chiar pentru asta am venit prietene, se pare că-mi citeşti gândurile azi. Dacă ai putea să-mi dai o singură povaţă despre cum să devin un orator măreţ, care ar fi aceea?”

Hanno îşi scărpină barba gânditor şi îi răspunse vorbind foarte rar.

“Ai pus o întrebare foarte iscusită prietene. Se pare că eşti pe drumul cel bun. Dacă ţi-aş da un singur sfat, acela ar fi: să pui întrebările potrivite!

Să afli ce e în mintea oamenilor, să le cunoşti nevoile. Astfel vei câştiga simpatia lor.
Oratoria nu este doar despre a vorbi, ci şi despre a asculta – cu toţii vrem să fim ascultaţi!

Iar atunci când vei pune întrebări, nu vei putea da greş, pentru că vei şti mereu ce să spui pentru a-i influenţa.”

 
Cu zâmbetul pe buze, tânărul îl salută pe Hanno şi îi mulţumi din suflet pentru ajutorul său.

Apoi se îndreptă spre celebrul actor Ithopoios, care încânta peste tot mulţimile cu spectacolele lui de teatru ambulant.

Orichalcum îl urmărea cu plăcere de fiecare dată când avea spectacole şi se bucură nespus când îl găsi pe actor în crâşma unde îşi petrecea de obicei timpul liber.

Ithopoios îl întâmpină plin de veselie, înfulecând o şopârlă spinoasă (delicatesa cea mai cunoscută din Atlantida):
„Ce te aduce pe la mine, tinere? Doreşti să-ţi recit un catren din scrierile vechilor atlanţi?”

“Numele meu e Orichalcum şi am o întrebare pentru un artist ca tine, care încântă publicul cu vorbe frumos meşteşugite”

„Orice pentru admiratorii mei!”

„Cum aş putea să devin unul din cei mai buni oratori din Atlantida?”

Ithopoios se opri brusc din mâncat, cu un picior de şopârlă ieşit din gură, şi făcu ochii cât cepele. Apoi izbucni într-un râs copios, bătând cu pumnul în masă.

Orichalcum se înroşi ca un rac şi dădu să plece, dar actorul puse mâna pe umărul lui şi după ce reuşi să se oprească din râs, grăi:

„Mă scuzi că am râs, dar nu te vedeam ca pe un orator.. iar tu vrei să devii cel mai bun! Chiar şi aşa, îţi respect dorinţa şi îţi voi răspunde la întrebare:

Un orator bun ştie să facă oamenii să se simtă atât de bine,
încât să uite de necazuri şi să-şi cultive gânduri line!”

¤

Întâlnirea cu cei trei maeştri îl obosise. Capul îi bubuia şi simţea că toată energia i se scurge prin vârful degetelor. Se aşeză să se odihnească la umbra unui castan, copacul sfânt al atlanţilor.

„Am cele mai puternice sfaturi de la cei mai buni oratori din Atlantida”, gândi el. „Şi totuşi simt că nu aceasta e calea.. nu pentru asta vreau sa vorbesc în public.”

În timp ce îl chinuiau aceste gânduri, simţi o lovitură puternică în creştetul capului. Se uită în sus şi realiză că tocmai a fost lovit de o castană.

Mai întâi îi veni să blesteme, dar apoi se lumină şi strigă în gura mare: „Cred că aveam nevoie de ceva care să mă trezească.. cum am fost atât de ignorant? Am uitat de înţeleptul din vârful muntelui la care se duc atâţia oameni în fiecare an.

Nimeni nu vorbeşte despre cuvintele lui iscusite sau despre dezbaterile lui câştigate.

Dar după ce îl ascultă, oamenii pleacă schimbaţi. Unii se lasă de munca lor şi găsesc ceva care îi pasionează, alţii devin şi mai buni la ceea ce fac, alţii îşi măresc considerabil veniturile.”

¤

Înţeleptul trăia în vârful muntelui sacru din mijlocul insulei. De acolo se extrăgea minereul cel mai preţios din Atlantida.

Pentru a ajunge la munte, un călător trebuia să treacă de cele cinci depresiuni pline cu apă, ca nişte şanţuri de apărare imense. Era o călătorie anevoioasă din care mulţi nu se întorceau.

Dar Orichalcum era determinat să găsească cel mai bun răspuns, aşa că a doua zi îşi luă câteva merinde într-o boccea şi plecă spre munte, înainte să se crape de răsărit.

Trecu uşor de primele trei depresiuni, care aveau podeţe construite peste apă, de localnicii care stăteau în colibele de pe cornişe. Pământul era foarte fertil aici, populat din plin cu livade de castani.
 

Pe măsură ce se îndrepta spre a patra, temperatura creştea şi solul devenea arid. Relieful era din ce în ce mai ostil, plin de crăpături în pământ din care ieşea un abur ciudat. Şopârle de toate culorile se târau prin nisipul roşu.

Coborî anevoios dealul şi realiză că nu există niciun pod aici, pentru a trece spre a cincea depresiune. Apa arăta ciudat, o ceaţă deasă se ridica deasupra ei.



Orichalcum era un bun înotător, aşa că îşi scoase hainele şi dădu să sară în apă. Dar în ultimul moment se opri… un fior îl străfulgeră.

„Oare de ce nu există aici păsări care zboară deasupra apei? De ce nu văd nicio mişcare în apă ca în celelalte despresiuni, unde e plin de broaşte şi peşti?”

Apoi se duse pe mal şi se lăsă pe vine pentru a încerca apa cu mâna. Îşi retrase imediat mâna scoţând un ţipăt puternic. Apa era clocotită.

Ce era de făcut? Nu ar fi putut niciodată să traverseze apa aceea. Să se întoarcă acum din drum? Îndoiala începea să-l cuprindă încet-încet, ca un linţoliu.

Deodată, se scutură şi strigă: „Stai puţin! Oare n-am învăţat nimic din căutarea mea? Generalul spunea să nu te îndoieşti niciodată de forţa ta.

Acum nu am forţa fizică să trec peste apă, dar ce mi-a transmis e valabil şi pentru forţa minţii… care descoperă lucruri nebănuite.”

Făcu stânga-mprejur şi alergă spre ultima casă pe care o văzuse. În curte, un localnic şedea pe prispă şi mesteca tacticos frunze de eucalipt.

Orichalcum dădu buzna în curte şi întrebă gâfâind: „Om bun, cum aş putea trece apa de foc?”

Localnicul rânji, scuipă frunzele mestecate, apoi răspunse cu o voce răguşită:
„În primul rând, nu ştii dacă sunt un om bun. În al doilea rând apa pe care o vezi nu e de foc.. o să vezi mai târziu ce înseamnă cu adevărat asta. Dacă vei mai fi în viaţă. Dar o să te ajut acum, dacă plăteşti bine.”

Orichalcum aruncă două monede de argint şi ochii omului luciră. Se duse în spatele casei şi se întoarse purtând pe umeri o luntre mică, cu o vâslă lungă.

„Asta o să te poarte peste a patra depresiune, e din lemn de castan atlantean. Dacă vrei să treci şi peste a cincea, spre muntele sacru, află că nu te va mai ajuta! Vei fi pe cont propriu acolo, băiete.

Dar îţi dau un sfat, gratuit de data asta: şopârlele nu sunt întotdeauna ceea ce par.”

„Cum adică?”

„Te-am ajutat destul, acum şterge-o puştiule!”

Orichalcum plecă uimit cu luntrea în spinare întrebându-se ce a vrut să zică localnicul.
 

Traversarea depresiunii se dovedi mai anevoioasă decât credea. La fiecare vâslă, din apă săreau pe el stropi care îi ardeau pielea. Abia pe la jumătatea drumului învăţă cum să vâslească fără să se stropească atât de mult.

Lăsă luntrea pe celălalt mal şi începu să urce spre a cincea depresiune, ultima care îl despărţea de muntele sfânt.

Căldura devenea din ce în ce mai greu de suportat, pământul era negru ca smoala, iar aerul era greu de respirat. Deşi era amiază, cerul începea să se întunece pe măsură ce Orichalcum urca ultimul deal.

Când ajunse în sfârşit, simţi cum i se taie respiraţia. Genunchii i se înmuiară şi fu nevoit să se aşeze pe pământul sterp. Nu îşi imaginase aşa ceva nici în cele mai negre vise…

Ultima depresiune era plină cu lavă incandescentă, care clocotea şi fumega, răspândind un miros înţepător.

„Deci asta vroia să zică localnicul… aici apa chiar este de foc! Acum e acum.”

Îşi limpezi mintea şi începu să cugete. „Dacă înţeleptul trăia acolo şi veneau atâţia oameni la el, înseamnă că există o cale să trec şi de acest obstacol.”

„Ce am învăţat în ultimul timp?” reflectă el. „Cum aş putea trece de un obstacol ce pare imposibil? Credinţă am avut, aici îmi trebuie altceva: imaginaţie.”

Tot adresându-şi aceste întrebări, îşi aminti ce îi spusese Hanno, îmblânzitorul de elefanţi: „să pui întrebările potrivite”.

Orichalcum grăi cu voce tare: „M-am tot întrebat, cum pot să trec peste: să zbor nu pot, prin lavă nu rezistă nicio luntre, cale de ocol nu este…

Hai să îmi schimb total întrebările. Îmi voi răspunde cu sinceritate deplină la fiecare.

De ce vreau să trec ultima depresiune? Pentru că vreau să devin cel mai bun orator din Atlantida.

De ce vreau să devin cel mai bun orator? Pentru a avea mai multă încredere în mine.

Chiar nu am încredere în mine? Ba chiar mi-am dovedit prin această călătorie că am mult mai multă decât bănuiam.. m-am descurcat în nişte situaţii cu adevărat provocatoare!

Şi dacă nu aş mai fi atât de încăpăţânat să ajung la muntele sfânt? M-aş bucura că am ajuns până aici. Aş admira această privelişte unică şi aş fi recunoscător pentru viaţa mea…”

În acel moment, Orichalcum simţi cum i se lasă o mare greutate de pe umeri şi începu să zâmbească. Se ridică şi începu să se plimbe de-a lungul dealului negru, observând curios crăpăturile din pământ şi minunându-se de şopârlele colorate care mişunau peste tot.

Deja uitase de îndârjirea lui şi de înţeleptul pe care îl căuta.. tot ce ştia e că viaţa e frumoasă şi nu îi mai lipseşte nimic.

Cum se plimba el fără griji, văzu deodată ceva ciudat: o şopârlă neagră, care se distingea cu greu pe solul ars.

Toate celelalte şopârle rau colorate şi se mişcau fără vreun scop clar, dar aceasta era cu totul diferită.

Orichalcum se luă după ea şi începu să o urmărească fascinat. Şopârla se uita din când în când înapoi la el, ca şi cum i-ar fi spus „ţine-te după mine, eşti pe drumul cel bun”.

Nici nu ştia cât timp trecuse când văzu groapa. Şopârla îl condusese către o intrare în pământ, ce părea să fie foarte adâncă. Groapa se continua cu un tunel descendent, care avea scări săpate în roca neagră.

Plin de curiozitate, Orichalcum începu să coboare prin tunelul subteran. Surprinzător, drumul era luminat de cristale misterioase încastrate în pereţi, care emanau o strălucire verzuie difuză.

Pe măsura ce cobora, aerul era din ce în ce mai răcoritor şi plăcut. Treptat, pereţii se ridicară, spaţiul se lărgi şi se trezi într-o încăpere înaltă de câţiva metri.

În mijloc, aşezată pe o piatră roşiatică, stătea întinsă o siluetă, îmbrăcată într-o haină din piele de capră, cu o glugă ce îi ascundea faţa.

„Am ajuns la marele înţelept!” gândi entuziasmat Orichalcum, abţinându-se să nu ţipe de bucurie.

„Acum înţeleg… dacă m-aş fi încăpăţânat ca de obicei, aş fi vrut să cuceresc muntele, să trec peste lavă..
..când de fapt înţeleptul era aici, doar că aveam nevoie să fiu mai deschis la minte în căutarea mea.”

„Câteodată vrem să rezolvăm probleme care nu există, doar pentru a ne hrăni orgoliul. Şi nu vedem ceea ce este deja în noi, şi lângă noi.”

„Acum îmi dau seama cât de mult m-au ajutat toate sfaturile primite. Până şi celebrul Ithopoios a avut dreptate: când m-am simţit cu adevărat bine am reuşit să uit de necazuri şi să văd cu adevărat calea…”

¤

„Cum te numeşti?” glăsui vocea din mijlocul pietrei.

„Numele meu este Orichalcum. Am venit pentru că vreau să devin cel mai bun orator din Atlantida.”

„Ai un nume foarte frumos. Ia spune-mi, ce înseamnă pentru tine să devii cel mai bun?”

„Nu ştiu.. cel mai apreciat”

„Şi de ce ai venit la mine? Eu nu sunt atât de apreciat precum Triremes sau Hanno.”

„Sincer, chiar am fost la ei mai întâi. Şi am învăţat foarte multe. De fapt, sfaturile lor m-au ajutat să ajung aici la tine, chiar dacă la un moment dat nu mai aveam nicio speranţă.

Însă… am simţit că există mai mult în arta oratoriei, nu îmi dau seama ce.
Şi am auzit că oamenii nu mai sunt la fel după ce vin la tine.”

Omul începu să râdă cu poftă:

„Asta pentru că îi pun să gândească singuri. Nu ca în gymnasia, acolo îţi dau alţii soluţiile de-a gata. Să îţi găseşti singur răspunsurile nu e atât de uşor.

Dar simt că tu ai descoperit deja asta, în călătoria ta.

Ce ţi-au spus cei la care ai fost?”

„Generalul Triremes mi-a spus să cred în forţa mea.
Îmblânzitorul Hanno mi-a zis să adresez publicului meu întrebările potrivite.
Iar celebrul Ithopoios mi-a recitat în rime că trebuie să ştiu să ţin un discurs care să facă oamenii să se simtă bine.”

„Sunt lucruri foarte folositoare pentru a fi un bun orator. Dar lipseşte ceva.

Pentru că ai bătut atâta drum până aici, te voi ajuta.

Sincer, nu ştiu cum să devii cel mai bun şi nici nu mă interesează. Dar îţi pot spune cum să devii un orator care trezeşte ceva în oameni, şi îi ajută să-şi schimbe destinul”

„Da! Asta vreau! Ce am nevoie să ştiu?”
Orichalcum făcuse ochii mari şi asculta cu gura deschisă.

„Ai nevoie să ştii cum să ţii un discurs care să schimbe vieţi.

Un astfel de discurs este ca numele tău. Ştii de ce zidurile cetăţii sunt îmbrăcate în orichalcum, în acest metal atât de preţios pe insula noastră? Metalul al cărui nume îl porţi.”

„Pentru a-i da strălucirea pentru care este atât de vestită în toată lumea!” răspunse repede tânărul.

„Eşti un băiat deştept.. însă acesta este doar unul din cele două motive!

Orichalcum-ul are în compoziţia lui atât aur cât şi cupru.

Aurul îi dă strălucirea şi frumuseţea de care vorbeai. Iar cuprul ne păstrează sănătatea pentru care suntem renumiţi. Cuprul are o energie asemănătoare cu vibraţia iubirii.. vindecă şi ocroteşte.

Un discurs de excepţie are nevoie să atragă atenţia, ca aurul, pentru că altfel nu te va asculta nimeni. Chiar dacă ai cel mai bun leac, nimeni nu te va crede fără să le captezi atenţia.

Iar ceea ce este cel mai important, un discurs remarcabil are darul de a vindeca.”

O tăcere profundă se aşternu în încăperea întunecată. Faţa tânărului era transfigurată.. avea o expresie uimită şi în acelaşi timp bucuroasă.

„Nu ştiu cum să îţi mulţumesc maestre.. mi-ai arătat o faţă cu totul diferită a oratoriei.”

„Plăcerea este de partea mea, Orichalcum. Eu sunt împăcat pentru că ai avut această înţelegere.

Cu cât găsesc mai mulţi oameni care să ducă mai departe crezurile acestea, cu atât voi fi mai aproape de scopul meu.

Îmi vei mulţumi dacă vei reţine următorul lucru: nu este vorba despre tine, despre orator. Este vorba despre cei din public şi ce le poţi oferi pentru ca ei să devină oameni mai buni.

Acum te voi ruga să mă laşi să mă rog.
 

Dar înainte să pleci, am întrebare pentru tine, Orichalcum:

De ce vrei tu de fapt să devii maestru în această artă?”

„Pentru că..” tânărul privi în jos. „..pentru că vreau să am mai multă încredere în mine.”

Zâmbind, marele orator rosti:

„Atunci când vei ţine un discurs bun, vei căpăta încredere în tine.

Dar când vei ţine un discurs de excepţie, cei din public vor căpăta încredere în ei înşişi.

De aceea, mai am să îţi spun ceva: vorbitul în public îţi permite să laşi ceva în urma ta. Ecoul marilor oratori se va transmite în viitor şi învăţăturile lor vor ajuta oamenii chiar şi după ce această insulă nu va mai exista.”

 
Aceasta este o poveste ficțională, originală și exclusiv publicată pe acest site. Ne rezervăm toate drepturile de copyright – vă rugăm nu copiați sau publicați această poveste pe alte site-uri sau în alte medii, dar dacă v-a plăcut, puteţi da share pe una din reţelele sociale sau puteți trimite acest link către oricine.

Copierea unui text este ilegală fără acordul autorului (chiar dacă menționați sursa), pentru mai multe informații despre furtul electronic și plagiarism puteți citi acest articol.

Comentarii

comments